În contextul actual în care accesul la informație este mult mai facil, părinții se pot documenta mai ușor despre diverse subiecte de interes cu privire la evoluția copilului. Așadar, noțiuni precum “tulburare de pronunție”/ “dislalie” sau “dislalie polimorfă” sunt termeni deja întâlniți.
Cu toate acestea, există situații în care părinții amână realizarea unui consult de specialitate, pe fondul opiniei celor din jur sau confruntându-se cu ideea că sunetele afectate, și deci pronunția deficitară se poate corecta de la sine, în timp sau odată cu intrarea copilului în școală când va învăța să scrie și să citească.
Pentru o viziune clară asupra acestui subiect este necesar să înțelegem că Tulburările de pronunție („Dislalia”, așa cum este numită în termeni de specialitate) reprezintă o categorie distinctă a tulburărilor de limbaj și presupune afectarea sunetelor vorbirii prin articularea defectuoasă a acestora. Deci, în vorbirea copilului sunetele pot fi distorsionate, anumite sunete pot lipsi complet din cadrul cuvintelor, fiind omise, sau pot fi înlocuite cu alte sunete. În situația în care un singur sunet este defectuos apare dislalia monomorfă, însă în cazul în care majoritatea sunetelor din vorbire sunt afectate apare dislalia polimorfă care presupune că inteligibilitatea vorbirii copilului este extrem de redusă.
Cauzele tulburărilor de pronunție
Cauzele tulburărilor de pronunție pot fi: dificultățile de procesare a sunetelor care compun un anumit cuvânt, tonusul scăzut de la nivelul limbii, buzelor, obrajilor, diversele malformații ale aparatului fono-articulator (ex: proeminența dentiției, limbă de dimensiuni mici- microglosie, etc.) sau chiar afectarea auzului (hipoacuzia).
Având în vedere aceste repere, înțelegem că tulburările de pronunție presupun dificultăți reale ale copilului în a articula în mod corect unul sau mai multe sunete și deci, corectarea acestei tuburări de limbaj este necesar a fi realizată într-un cadru specializat și continuată prin exerciții specifice și acasă, la recomandarea logopedului.
Până în jurul vârstei de 3 ani și 6 luni, componentele aparatului fono-articulator se află în perioada de dezvoltare, iar pronunția copilului este defectuoasă ca urmare a insuficientei dezvoltări a musculaturii faciale. Da, până la această vârstă, pronunția se poate îmbunătăți în urma evoluției aparatului fono-articulator. Însă, în cazul în care dificultățile de pronunție persistă după această vârstă, ele necesită intervenție în vederea corectării. Așadar, este necesar să se consulte un specialist.
Specialistul logoped va evalua în primă etapă dificultățile de pronunție ale copilului, stabilind posibile cauze sau dificultăți asociate tulburării de pronunție și recomandând eventuale evaluări de specialitate necesare, va stabili gradul de severitate al tulburării și frecvența ședințelor de terapie logopedică necesare.
Rezultatele terapiei logopedice
Succesul corectării tulburărilor de pronunție, durata și eficiența programului de terapie depind de o serie de factori de care atât specialistul, cât și părinții trebuie să țină cont: frecvența ședințelor de logopedie, continuitatea oferită ședințelor de terapie, implicarea activă a părinților prin continuarea exercițiilor cu caracter logopedic și acasă, motivația copilului, ritmul de învățare al copilului, capacitatea copilului de concentrare și menținere a atenției, gradul de severitate al tulburării de pronunție, gradul de dificultate a sunetului afectat (consoana vibrantă „R” este cea mai complexa din punct de vedere al articularii), prezența altor dificultăți de limbaj asociate. Un aspect important de luat în considerare este faptul că în cazul copiilor în a căror vorbire un singur sunet este afectat, progresul poate fi evident după o perioadă scurtă de timp, însă în cazul dislaliei polimorfe terapia logopedică este de lungă durată.
Concluzionând, tulburările de pronunție care apar la copii necesită intervenție logopedică în vederea corectării. Acestea se pot consolida în timp devenind provocări reale odată cu intrarea în școală când se pot transpune în limbajul scris, și chiar dificultăți în vorbire/în scris, în perioada adultă, dacă nu au fost corectate în perioada copilăriei prin terapie logopedică.